Capusele financiare ale Romaniei

Analiza datelor şi informaţiilor provenite pe linia unor surse ce fac parte din masoneria română a scos în evidenţă unele aspecte de interes operativ care explică situaţia grea în care se găseşte România la ora actuală, atît din punct de vedere economic, cît şi din punct de vedere politic. Practic, România se află în prezent în jocul de interese al celor două mari puteri militare mondiale, Rusia şi SUA, care caută prin orice mijloace să-şi adjudece supremaţia în această zonă strategică a Europei. În cei 18 ani trecuţi de la evenimentele din decembrie 1989, războiul din umbră purtat de cele două superputeri a adus pe eşichierul politic personaje studiate în timp, cu grave carenţe comportamentale, uşor de compromis, tocmai pentru a fi dirijate în sensul dorit de ei. Cu ajutorul acestora s-a reuşit să se distrugă economia românească, să se anihileze Serviciile Secrete, să se pună în stare de inoperativitate Armata şi, nu în ultimul rînd, să se zdruncine unitatea Poporului Român. Prin încălcarea voită a siguranţei naţionale, factorii decizionali aparţinînd celor două tabere care s-au perindat la putere din 1989 încoace au privatizat după bunul plac, au vîndut străinilor capacităţi de producţie rentabile, unele dintre ele de importanţă strategică, aşa cum sînt industria cimentului, industria metalurgică feroasă şi neferoasă, industria chimică şi petrochimică, industria energetică şi sistemul financiar bancar. Au vîndut, totodată, şi bogăţia cea mai de preţ a Poporului Român, şi anume pămîntul ţării, aflat acum în mare parte în proprietatea unor mafioţi arabi, italieni, evrei, greci şi unguri.

Printre protagoniştii vieţii politice româneşti care au conlucrat pentru a aduce România în starea precară în care se găseşte astăzi şi care se află în cele două tabere rivale se numără Ion Iliescu, Mircea Geoană, Emil Constantinescu, Traian Băsescu, Călin Popescu-Tăriceanu, Dinu Patriciu, Bogdan Olteanu, Adrian Năstase, Mugur Isărescu – ca să-i amintim pe cei mai reprezentativi. Aceştia sînt cei care au creat un „curent contraorganizaţional al mediului vieţii colective”, care a dus la formarea „subspaţiilor neguvernabile”. Agregarea acestor subspaţii, în timp, a determinat actualul „război subnaţional” dintre carteluri şi instituţiile statului naţional. Aşa s-a ajuns la o veritabilă derivă instituţională, formelor de organizare politică imputîndu-li-se lipsa de legitimitate, ceea ce pune în primejdie atît Statul, cît şi Naţiunea. Trăsăturile dominante ale acesteia sînt schimonosite şi falsificate de uzurpatorii Statului Român, a căror ţintă este demolarea efigiilor şi a reperelor identităţii noastre naţionale. Ei au constituit „structuri alternative”, formînd reţele de „colegii invizibile”, pentru a captura centrul Puterii în România. Cadre recrutate din zone periferice au fost plasate în toate partidele, la toate publicaţiile, în toate guvernele, dobîndind astfel accesul sau chiar controlul în instituţii-cheie ale României, de la Ministerul Afacerilor Externe la Preşedinţie, de la Guvern la Parlament şi, nu în ultimul rînd, în „societatea civilă”, devenită vîrf de lance al manipulărilor puse la cale. Lansarea în spaţiul public a politicii grupului de interese a reprezentat o mutaţie majoră, un eveniment care a modificat fundamental peisajul politic al României. Pîrghiile statului au fost preluate şi sînt folosite de carteluri şi mafii organizate într-un complicat mecanism al infracţiunilor, care a reuşit crearea unei baze a organizaţiilor negre ale societăţii româneşti. Are loc o luptă pe viaţă şi pe moarte pentru conversia puterii politice a statului în putere financiar-politică a unui grup hegemonic, transpartinic şi vădit antinaţional. Obţinerea controlului României nu este însă o întreprindere particulară, privată, ci este un obiectiv geopolitic al unor importante puteri mondiale. Practic, acest obiectiv este pe cale să se realizeze în prezent, fiind consecinţa condiţiilor în care au acţionat grupările respective. În aceste cazuri, influenţa externă a fost extrem de puternică, iar ea a fost exercitată prin Serviciile de Informaţii din ţările lor de origine - CIA, Mossad, FSB. Miza: afaceri extrem de profitabile pe teritoriul României.
 

Cei care pun totul la bătaie pentru uriaşele profituri de miliarde de euro pe care le estimează sînt personaje extrem de controversate din lumea afacerilor şi a masoneriei, care cumpără tot ce se scoate pe piaţă: ciment, produse metalurgice, aluminiu, petrol, gaze, energie etc. Unul dintre aceste personaje este Marc David Reich, născut în decembrie 1934 în oraşul Anvers, din Belgia, provenind dintr-o familie evreiască din clasa mijlocie. Pentru a evita persecuţia nazistă, familia lui a emigrat în SUA, în 1942. Tot din cauza fascismului, familia viitorului afacerist şi-a schimbat numele din Reich în Rich. S-a ridicat prin afaceri internaţionale tenebroase şi este conectat la Mossad, serviciul israelian de spionaj. Are triplă cetăţenie: israeliană, spaniolă şi elveţiană. Rich are reşedinţa în Zürich, Elveţia, iar vila sa este păzită non-stop de gărzi israeliene înarmate pînă-n dinţi. Cu toate că a fost condamnat în SUA la ani grei de închisoare pentru diverse escrocherii - în ianuarie 2001, fostul preşedinte american Bill Clinton l-a graţiat pe Rich în ultima zi de mandat. Demersul Casei Albe s-a datorat finanţării campaniei electorale a democratului Al Gore. Ziarele „New York Post” şi „New York Times” au dezvăluit că printre cei care au făcut presiuni pentru graţierea lui Rich s-au numărat Shabtai Shavit, fostul şef al Mossad, ex-premierul Israelului, Ehud Barak, dar şi actualul prim-ministru Ehud Olmert, pe atunci primar al Ierusalimului. Într-o scrisoare către Bill Clinton, Shavit îi transmite acestuia în termeni convenţionali că Marc Rich „a oferit consultanţă agenţiilor de spionaj israeliene, înregistrînd rezultate dincolo de aşteptări”. La rîndul său, Ehud Barak a elogiat contribuţiile lui Rich la securitatea naţională a Israelului. Ulterior, Casa Albă a confirmat oficial că fugitivul este considerat de Tel Aviv „un aliat de importanţă critică”. Toate acestea completează un raport MI 6 (serviciul britanic de spionaj) devenit public, în care se semnalează apartenenţa lui Rich la Mossad. Numele de cod „Mega”, folosit de Rich, a fost aflat de englezi în februarie 1997 prin interceptarea unei convorbiri telefonice dintre un ofiţer Mossad, încartiruit la Ambasada Israelului din Washington, şi superiorii săi din Tel Aviv. Mai mult, ziarele din Statele Unite, preluate de „Jerusalem Post”, au vehiculat şi apropierea lui Marc Rich de CIA. Rich e activ pe pieţele petrolului, aluminiului, metalurgiei, agriculturii şi, mai nou, pe cea imobiliară. Implicat în reţele transfrontaliere de spălare de bani şi contrabandă, Marc Rich s-a remarcat şi în scandalul furnizării de paşapoarte israeliene către mafia rusă. Împreună cu membrii acesteia a derulat afaceri ilegale de mare amploare cu armament în Orientul Mijlociu, avîndu-l drept complice pe celebrul terorist palestinian Abu Nidal. De asemenea, într-un document al Departamentului american al Trezoreriei se arăta că Rich a încălcat embargoul impus Iugoslaviei la începutul anilor ‘90, livrînd regimului Miloşevici cupru şi petrol. Conform publicaţiei specializate”„Oil Daily”, în afacere a fost implicată şi România, unde Marc Rich a procesat petrolul destinat Iugoslaviei. Acest adevărat maestru al combinaţiilor internaţionale a căpuşat cît a putut şi Statul Român. Fiecare schimb comercial se ridica la zeci de milioane de dolari, iar Rich răspundea prompt comenzilor. La eşaloanele inferioare ale Puterii, afaceristul a utilizat oameni din comerţul exterior. Imediat după 1989, el a fost reprezentat în România de Florian Stoica, fost director în Ministerul Comerţului Exterior şi ex-ambasador în Sudan. Cea mai importantă companie a lui Rich este Casa de Comerţ Marc Rich & Co AG (Zug). Ulterior, firma şi-a schimbat numele în Glencore International AG, iar în România a acţionat prin firma Glencore România, coordonată de australianul Steven Frank Kamlin, nimeni altul decît vicepreşedintele companiei-mamă Glencore International AG din Zug. Deşi Marc Rich a fost o prezenţă constantă pe piaţa din România după 1989, unde avusese nişte afaceri şi mai înainte, mai mereu tranzacţiile în care a fost implicat au fost învăluite în mister. În decembrie 1990, guvernul condus de Petre Roman aproba o hotărîre privind „cooperarea cu firma Marc Rich & Co (n.n.: care a devenit apoi Glencore International) pentru modernizarea unor instalaţii din cadrul societăţii comerciale Petromidia SA”.

 Detaliile contractului au fost secretizate. În vremurile tulburi de atunci, înţelegerea dintre controversatul magnat urmărit de FBI şi guvernul român s-a realizat fără licitaţie. Oferta făcută de Marc Rich în aprilie 1990 în biroul lui Petre Roman a fost urmată de un contract adoptat printr-o hotărîre de guvern în 8 decembrie 1990, cînd Theodor Stolojan era deja ministru plin la Finanţe. În 1993, cînd s-a terminat contractul pentru modernizarea rafinăriei, Rich a vrut să o cumpere, dar s-a opus Guvernul Văcăroiu, ca şi sindicaliştii, care se temeau că îşi vor pierde locurile de muncă. În mod absolut surprinzător, pentru că rafinăria se modernizase, acesta a fost momentul de la care a început acumularea de pierderi. Înainte de privatizare, datoriile ajunseseră la ameţitoarea sumă de 300 milioane de dolari. În final, cursa pentru achiziţionarea Petromidiei a fost cîştigată de Rompetrolul lui Dinu Patriciu (şi nu pentru că ar fi avut o ofertă mai bună, ci datorită faptului că a beneficiat de o susţinere mai puternică, aşa cum se va vedea mai departe), iar în 2004 Glencore a ratat şi Petromul, care a revenit austriecilor de la OMV. Glencore România a derulat afaceri şi în domeniul transporturilor şi comerţului, prin Rombarge Transport şi Barter Port Operator. Glencore a fost ani de zile unul dintre principalii furnizori de ţiţei către RAFO Oneşti şi Petrom şi a primit contracte de stat şi la Termoelectrica, pentru picură. În ultimii ani, reprezentanţi ai Glencore în România au mai fost Alexandru Bittner şi Yoav Stern, soţul realizatoarei de Televiziune Oana Cuzino. Tot Marc Rich l-a adus în România pe Igor Ziuzin, omul de afaceri rus care a preluat COS Tîrgovişte şi Industria Sîrmei SA Cîmpia Turzii. Ambele privatizări au fost făcute de Guvernul Adrian Năstase. Acelaşi Rich este legat ombilical de Vitali Machitski şi Oleg Deripaska, cei care au preluat întreaga industrie de aluminiu din România în urma unor procese de privatizare controversate, unul dintre ele (ALRO Slatina) fiind investigat de procurorii anticorupţie. În 1997, reprezentanţii Glencore International AG au exprimat public intenţia de a împrumuta asociaţia salariaţilor pentru achiziţionarea a 80% - 90% din acţiunile fabricii de aluminiu. Compania dorea să i se garanteze aprovizionarea cu alumină. Ulterior, la privatizarea ALRO în favoarea grupului Marco International deţinut de oligarhul Vitali Machitski, Glencore a protestat în mod formal faţă de modul în care s-a făcut privatizarea. În realitate, cel care conducea Marco, Alan Kestenbaum, fondase firma în 1983, împreună cu Marc Rich. Autorităţile române fuseseră avertizate de firma americană AIG, şi ea interesată de ALRO, că în spatele Marco se afla Rich. Un alt personaj care a fost în jocul de interese din jurul ALRO este Mihail Cernoi, exponent al mafiei ruse şi fost partener al lui Deripaska, venit tot pe filiera Marc Rich şi aflat în spatele privatizării rafinăriei Rafo Oneşti, care a beneficiat de importante facilităţi fiscale acordate de Statul Român. Acestora li se adaugă Mikhail Fridman, influentul magnat care deţine Alfa Group, finanţatorul celor mai importanţi oameni de afaceri ruşi cu interese la noi.

 Faptul că obţinerea controlului României nu este o ţintă privată, ci un obiectiv geopolitic îl demonstrează cu prisosinţă istoria sectorului financiar-bancar de după 1989. În fruntea acestuia a ajuns în septembrie 1990 Mugur Isărescu, un economist care, după absolvirea facultăţii, a lucrat exclusiv la Institutul de Economie Mondială, timp de 19 ani, perioadă în care a intrat în vizorul american cu prilejul cursurilor pe care le-a urmat în Statele Unite. După evenimentele din 1989, a mai efectuat un scurt stagiu în SUA, ca reprezentant comercial la Ambasada României de la Washington, pentru ca imediat după aceea să devină guvernatorul Băncii Naţionale a României. În anul 1993 a devenit şi membru al Clubului de la Roma, a fost ales preşedinte al Asociaţiei Române a Clubului de la Roma, iar în 1999 a fost reales în această funcţie. Longevitatea lui Mugur Isărescu în funcţia de guvernator al Băncii Naţionale a României se datorează exclusiv comenzilor ocultei financiare internaţionale. Există informaţii că Mugur Isărescu a fost recrutat de către Council on Foreign Relations (CFR) în 1990, la New York, pe cînd se afla la post. Conducerea CFR (organizaţie controlată de familiile bancherilor evrei Rockefeller şi Rothschild, susţinuţi de J.P. Morgan) a recrutat destui specialişti, potenţiali înlocuitori ai celor care guvernau la vremea respectivă în ţările est-europene. Controlul din start al pieţelor est-europene era un scop bine determinat, în funcţie de indicaţiile „specialiştilor” CFR. Acest CFR acţionează pe baza pîrghiilor financiare de care dispune organizaţia, controlînd inclusiv Federal Reserve Bank, banca investită cu coordonarea rezervei federale a SUA şi emiterea dolarului ca monedă, precum şi principalele organisme financiare mondiale, FMI şi Banca Mondială. Pentru îndeplinirea obiectivelor propuse, pe tot parcursul anilor 1990-1992 s-a purtat un imens război mediatic de dezinformare în toate emisiunile economice, subliniindu-se greşeala făcută de România prin plata datoriei externe şi exemplificînd prin ţări care au mari împrumuturi, dar un nivel de trai mai crescut, sugerîndu-se că o ţară se poate dezvolta prin împrumuturi înrobitoare. De altfel, principala formă de control al unei ţări este cea financiară - specialitatea CFR. Pasul cel mai important făcut de Mugur Isărescu, în conformitate cu dispoziţiile CFR, a fost devalorizarea masivă a monedei naţionale şi împrăştierea la o rată derizorie a tuturor creanţelor României (ex.: Egipt, Irak), pas susţinut si de prim-ministrul impus de mass-media, de fapt de oculta financiară, Theodor Stoiojan, răsplătit ulterior cu un post la Banca Mondială. Pentru îndepărtarea eventualilor investitori necontrolaţi de CFR, în 1991 Stoiojan a naţionalizat valuta aflată în bănci, ceea ce a dus la un adevărat recul pentru investiţiile străine, scăpate de sub controlul şi manipularea ocultei de la New York. Un alt aspect demn de menţionat l-au constituit jocurile interbancare „permise şi încurajate” de Mugur Isărescu, derulate prin băncile aflate sub tutela CFR (Chase Manhattan Ro, ING Barings, ABN AMRO), prin intermediul cărora importante fonduri valutare au părăsit România. Că nu şi-a deziluzionat stăpînii în postura de guvernator al Băncii Naţionale a României, poziţie-cheie, de altfel, pentru finanţele României, o dovedeşte faptul că este singurul român membru al renumitei Comisii Trilaterale. Acest organism, considerat de mulţi Guvernul Mondial din umbră, a fost înfiinţat în 1972 de David Rockefeller împreună cu Zbigniew Brzezinski. Tot împreună, cei doi au ales aproximativ 300 de membri din America de Nord. Europa şi Japonia, pe care îi considerau „semeni”. Aceşti oameni se aflau la vîrtul piramidei în profesia lor, fie ea de natură Corporatistă, Academică, Politică sau Mass-Media. Un exemplu al modului în care lucrează acest organism îl reprezintă accederea lui Jimmy Carter la funcţia de preşedinte al SUA, în 1976. O dată instalat în funcţie, Carter a adus nu mai puţin de 18 membri ai Comisiei în cabinetul de vîrf şi în agenţii guvernamentale. Cea mai bună descriere a Trilateralei aparţine probabil reporterului Jeremiah Novak, în „Christian Science Monitor” (7 Februarie 1977): „Astăzi, un nou val de economişti, lucrînd într-o organizaţie cunoscută sub numele de Comisia Trilaterală, se află pe punctul de a crea un nou sistem economic internaţional, unul proiectat de oameni la fel de inteligenţi precum Keynes şi White (n.n.: este vorba de autorii sistemului înfiinţat în urma Conferinţei de la Bretton Woods, din iulie 1944. ce a dus la crearea Fondului Monetar Internaţional şi a Băncii Mondiale, ambii economişti de profesie). Numele lor nu sînt bine cunoscute, dar aceşti gînditori moderni sînt la fel de importanţi pentru vremurile noastre, pe cît au fost Keynes si White pentru ale lor. În plus, aceşti economişti, precum şi omologii lor din timpul ceiui de-al II-lea război mondial, lucrează împreună cu înalţi demnitari guvernamentali. Şi ce se discută acum la cel mai înalte niveluri ale guvernului, atît în Statele Unite, cît şi în străinătate, este crearea unui nou sistem economic mondial - un sistem ce va afecta slujbele în America şi oriunde altundeva, preţurile pe care consumatorii le plătesc, libertatea indivizilor, a corporaţiilor şi naţiunilor, de a intra într-un sistem economic cu adevărat planetar”. Sub conducerea lui Mugur Isărescu, Banca Naţională a României s-a făcut vinovată de faptul că nu a luat nici un fel de măsuri, deşi legislaţia (care îi conferea obligaţia de control şi intervenţie) o impunea, în cazul marilor fraude bancare, de genul Columna Bank, Credit Bank. Banca Dacia Felix, Banca Internaţională a Religiilor. De asemenea, deşi BNR are o Direcţie de Supraveghere şi Control Valutar, nu a luat măsuri pentru repatrierea valutei, care, obţinută în urma tranzacţiilor, externe, nu a mai intrat în ţară (cazul firmelor Pepsi, Qudrant, Coca-Cola, NAPPA, afacerile cu tutun, bumbac şi industrie uşoară). Faptul că Isărescu a fost recrutat de CFR se poate susţine şi prin imposibilitatea schimbării sale din funcţie, indiferent de interesele politice, în pofida incidenţei penale a unora dintre afacerile familiei sale cu cetăţeanul Heinrich Schorsch, bănuit a fi agent dublu. Au existat presiuni în favoarea sa inclusiv din partea FMI şi Băncii Mondiale, care au ameninţat cu sistarea oricărei creditări în cazul schimbării acestuia. Trebuie arătat că numirea lui Mugur Isărescu ca prim-ministru al României, la sfîrşitul anului 1999, a contribuit la desăvîrşirea marilor infracţiuni desfăşurate la Fondul Proprietăţii de Stat, îndeosebi cele derulate cu infractorii israelieni, cum este cazul afacerilor lui Sorin Shmuel Beraru şi privatizării Hotelului Bucureşti (infractori Eliahu Rasin şi Robert Badner, alături de Radu Sîrbu). Astfel, privatizarea Hotelului Bucureşti era anchetată la sfirşitul anului 1999 de Corpul de Control al primului-ministru Radu Vasile, sub conducerea secretarului de Stat Ovidiu Grecea, cînd preşedintele României, Emil Constantinescu, dă o adevărată lovitură de stat, destituindu-l pe premierul Radu Vasile şi înlocuindu-l cu Mugur Isărescu. Imediat, secretarul de Stat Ovidiu Grecea a fost destituit Ia rîndul său, iar controlul efectuat la FPS, care trebuia să conducă la destituirea preşedintelui Radu Sîrbu, a fost brusc stopat şi Raportul inspectorilor guvernamentali s-a pierdut prin sertarele noului prim-ministru al României, în timp ce dubioasele afaceri de la FPS şi-au urmat, nestingherite, cursul. Conducerea Băncii Naţionale a României a cunoscut exact şi la timp situaţia, care devenea din ce în ce mai critică, de la Bancorex, dar nu a întreprins nimic. Pierderile Statului Român nu au constat numai în cele 2 miliarde de dolari care au dispărut din România, deşi BNR poseda toate pîrghiile necesare pentru a preveni scurgerile financiare din ţară. Acestora li s-au adăugat sumele reprezentînd echivalentul creditelor clientelare oferite de Bancorex diverselor grupări mafiote şi pe care BNR le-a acoperit prin cererile de preluare la datoria publică. În realitate, BNR, sub guvernarea lui Mugur Isărescu, a „protejat” falimentul Bancorexului, o bancă mult prea puternică pentru gusturile marii finanţe mondiale, care trebuia să dispară dacă nu putea fi cumpărată, căci România trebuia să intre şi ea pe făgaşul globalizării. Pentru aceasta, proprietatea de stat trebuia să treacă în cea particulară, dar nu oricum, ci conform criteriilor, cerinţelor şi intereselor globale promovate de aşa-numitul Grup Bilderberg. Tot ce s-a întîmplal în România post-decembristă poartă amprenta inconfundabilă a concepţiei care stă la baza acţiunilor acestei structuri suprastatale şi care îi aparţine unuia dintre fondatori, David Rockeffeller: „Sîntem în pragul unei transformări globale. Trebuie să declanşăm o criză majoră (economică, militară, politică, socială, educativă, religioasă) şi toate naţiunile vor accepta Noua Ordine Mondială”. De altfel, organizarea Grupului Bilderberg în 1954 a fost direct sprijinită de către societăţile secrete sioniste şi mondialiste, de către CIA, dar în primul rînd de către Consiliul Afacerilor Externe (Council on Foreign Relations - CFR), cea mai puternică organizaţie secretă oligarhică din SUA înfiinţată încă din 1921, care activa deja pentru mondializare (susţinută totodată de aceiaşi doi bancheri evrei, Rockeffeller şi Rothschild, co-fondatori ai Grupului). Grupul Bilderberg este coordonat de un comitet de conducere, compus din 39 de membri, care aparţin şi altor organizaţii secrete mondialiste sau sioniste (Illuminati, marile loji masonice etc). Ţelurile principale ale organizaţiei au fost formulate de la început de către Prinţul Bernhard al Olandei - un guvern mondial pentru începutul Mileniului III, globalizarea economică mondială (o lume unică) şi o armată globală prin ONU. Cel mai puternic braţ al grupului este însă Comisia Trilaterală (Europa Occidentală, America de Nord şi Japonia), structură din care face parte, aşa cum arătam mai sus, un singur român: Mugur Isărescu. Şi astfel constatăm că cercul se închide, în sensul că ne întoarcem la guvernatorul BNR şi înţelegem de ce această bancă nu a luat măsurile care se impuneau în sistemul financiar-bancar românesc: pentru că ar fi contravenit astfel intereselor structurilor globaliste, în care Mugur Isărescu a fost cooptat tocmai pentru a se acţiona, prin el, asupra României. Aşa se face că, în 1997, la conducerea celei mai mari bănci româneşti, Bancorex, este numit evreul Andrei Florin Ionescu. Prima grijă a acestuia a fost aducerea în funcţia de şef al Direcţiei Plasamente Bancare a evreicei Rachel Sargent, prin transfer de la Direcţia Securities a băncii ABN AMRO Rotschild, permiţîndu-i-se astfel să facă plasamente din capitalul băncii româneşti de stat pe pieţele externe. Pînă la falimentul băncii, cerut insistent Statului Român tot de organismele internaţionale, Rachel Sargent a avut grijă să disperseze banii băncii şi, totodată, să spioneze intens banca. Serviciul de securitate al Bancorex a tras serioase, dar inutile, semnale de alarmă asupra următoarelor aspecte: Rachel Sargent a introdus în Bancorex, după orele de program, chiar şi sîmbăta şi duminica, numeroşi cetăţeni străini, a cerut şi obţinut fişele tuturor marilor clienţi, pe care le lua şi acasă, a cerut şi obţinut fişele băncii pe grupe de activităţi, nu a prezentat rapoartele de deplasare în străinătate (lunar cîte 5 zile la Londra), a încercat să intre în posesia datelor Direcţiei de Operaţii Speciale (fişe şi conturi MI, SI, SRI, MApN, SPP, Transmisiuni Speciale etc). Trebuie arătat că evreica Rachel Sargent nu a acţionat singură în interiorul Bancorex, ci împreună cu cel care chiar i-a semnat angajarea, vicepreşedintele băncii, Dragoş Andrei, care şi el venea prin transfer tot de la banca ABN AMRO. Dragoş Andrei a aprobat materiale şi, totodată, a emis hotărîri ilegale (fiind preşedintele Comitetului de Credite, ca urmaş al lui Florin Andrei Ionescu, a dat multe/mari credite fără garanţii sau, din contră, a sufocat firmele neprotejate politic); n-a recuperat nici unul din creditele neperformante; a stopat executarea unor creanţe neperformante; a încălcat normele Bancorex de angajare şi promovare, lăudîndu-se că e prieten cu fiul preşedintelui de atunci al României, Dragoş Constantinescu, şi cu şeful SIE, Cătălin Harnagea; a agreat ca Rachel Sargent să angajeze străini pentru diverse expertize nefinalizate, cu tariful de 230 de lire sterline pe oră. A pierdut 40% din clienţii băncii, inclusiv prin redirijare către ABN AMRO BANK. La schimbarea din funcţie, Răzvan Temeşan lăsa Bancorexului un volum de afaceri de 14.195 miliarde de lei, cu o pondere a creditelor restante de 7,9 miliarde, cu provizioane specifice de risc de 1.168,6 miliarde de lei. Banca era cotată de către Thompson Bank Watch INC cu rating pe termen lung BBB şi pe termen scurt A2, iar conducerea băncii era „bine văzută” (well regarded). Analiza activităţii lui Florin Andrei Ionescu atestă, în schimb, că 74% din creditele aprobate de el au fost neperformante; 68% din creanţe date la particulari; finanţarea importurilor de petrol a fost preluată de băncile străine, Bancorex pierzînd numai în acest caz cam 60 milioane de dolari pe an prin demolarea acestei afaceri; a forţat lichidarea datoriilor pe care le avea Compania Naţională de Petrol; a primit de la buget 4.500 miliarde de lei, cu care a cumpărat datoriile lui George Constantin Păunescu, încerecînd să-l bage în faliment şi transformîndu-l dintr-un bun platnic într-un rău platnic; Florin Andrei Ionescu n-a plătit cele 507 milioane de dolari la extern, ba, mai mult, Bancorex a rămas şi fără cele 10 rafinării româneşti, pe care le putea vinde cu aproximativ 2 miliarde de dolari, sau le putea exploata, ca bancă, în contul Statului Român. Toate acestea s-au petrecut, evident, cu ştirea şi sub oblăduirea lui Mugur Isărescu. Lovitura finală asupra Bancorex a fost dată tot de Dragoş Andrei, fostul angajat al băncii lui Rothsehild, el contribuind direct (împreună cu Banca Mondială şi cu Fondul Monetar Internaţional) la închiderea băncii. În urma presiunilor emisarilor FMI şi ai Băncii Mondiale, Statul a declarat falimentul celei mai mari bănci româneşti şi l-a îndepărtat pe Vlad Soare, noul preşedinte numit între timp şi care întocmise deja un plan de salvare a băncii. Banca Naţională a României l-a numit ca secretar general al Bancorex pe Alexandru Puşcaciuc, al cărui trecut esle legal de un alt evreu american, Gerald (Gerry) Guterman, cu care se combinase anterior, într-o tentativă de privatizare a Băncii Dacia Felix. Aşa cum menţionam încă de la începutul acestei analize, o altă forţă cu interese mondialiste care a pătruns în societatea românească cu intenţia de a o modela potrivit propriilor scopuri este masoneria de diferite rituri şi apartenenţe. Un exemplu al modului de acţiune al acesteia îl reprezintă ascensiunea a două dintre figurile proeminente ale României de astăzi, Dinu Patriciu şi Călin Popescu-Tăriceanu. În ceea ce îl priveşte pe Dinu Patriciu, anul 1990 îl găseşte ca arhitect, cu o experienţă de 15 ani în materie, amplificată de proiectarea de palate în Emiratele Arabe Unite pentru magnaţii petrolului din zonă. Prima afacere pe care a pornit-o în primăvara lui 1990, o firmă de arhitectură şi decoraţiuni interioare, nu a avut nici un temei legal, dar avea în spate sprijinul masoneriei, prin socrul său, ca şi Călin Popescu-Tăriceanu, al cărui tată vitreg era Dan Amedeo Lăzărescu. Ambii au fost sprijiniţi să acceadă în sferele de vîrf ale afacerilor şi politicii, cu alte cuvinte ale Puterii din România. Este evident astăzi pentru toată lumea că, în pofida eşecurilor electorale repetate, cei doi liberali au căzut mereu în picioare din punct de vedere al afacerilor. Activ în afacerile cu petrol încă din 1996, Dinu Patriciu a preluat controlul asupra grupului Rompetrol în 1998, cu sprijinul lui Sorin Ovidiu Vântu, care i-a transferat la momentul oportun, conform înţelegerii, acţiunile pe care acesta le achiziţionase chiar de la PAS - asociaţia salariaţilor, care i-au cedat acţiunile cu speranţa că astfel aveau să fie protejaţi de atacul lui Patriciu. Rompetrol era „nava amiral” a comerţului exterior românesc, fiind singurul contractor specializat în petrol şi gaze care activa cu succes pe piaţa mondială. Ani de zile, a adus în ţară milioane de dolari rezultaţi din lucrările de foraj şi construcţii-montaj în domeniul petrolier, executate în diverse ţări ale

lumii. Afacerea Rompetrol a fost concepută din start ca bază a unei strategii de destructurare a economiei naţionale, căci ea a reprezentat începutul unei serii de lovituri succesive, care au dus la lichidarea întregului patrimoniu petrolier al României, una dintre averile strategice ale ţării fiind înstrăinată prin jaf. Tandemul de astăzi OMV - Rompetrol este expresia unui periculos monopol în industria petrolului, creat prin contribuţia decisivă a „elitelor” mondiale. Intrat de mai multe ori sub incidenţa legii, dar niciodată condamnat, Dinu Patriciu continuă să fie obiectul scandalului Petromidia, izbucnit în 2004, fiind acuzat, din nou, de evaziune fiscală şi spălare de bani într-un dosar deschis şi în prezent. Astăzi nu mai este un secret că Dinu Patriciu şi-a adjudecat Petromidia cu sprijinul PSD, dar legăturile dintre PSD şi Patriciu au fost cimentate de înalte feţe ale masoneriei româneşti şi nu numai. Astfel, soţia Marelui Maestru al Marii Loje Naţionale din România, Eugen Ovidiu Chirovici, este directoarea financiară a holdingului patronat de Dinu Patriciu, iar mulţi dintre cei care conduc masoneria română sînt angajaţii lui (de exemplu Marele Trezorier, Ion Tănăsie). După cum se ştie, Chirovici a fost un apropiat al PSD vreme îndelungată, fiind chiar ministru în cabinetul Năstase, iar în 2004 a trecut de partea lui Dan Voiculescu. În medii bine informate se susţine că Patriciu este un apropiat al masoneriei ruseşti şi că din această postură ar fi mediat, alături de Eugen Ovidiu Chirovici, întîlnirea Marelui Secretar al Marii Loje Naţionale a Rusiei, Alexandr Kondyakov, cu Călin Popescu-Tăriceanu, în iunie 2006, în cadrul căreia au fost discutate probleme economice care vizează în principal piaţa energetică. Alexandr Kondyakov a venit de mai multe ori în România, începînd cu 2003, anul constituirii Marii Loje Naţionale, apoi în iunie 2006 şi din nou în aprilie 2007. În sprijinul afirmaţiilor referitoare la apropierea lui Dinu Patriciu de masoneria rusă vine şi faptul că la scurt timp de la întîlnirea româno-rusă, departamentul de Stat al SUA şi-a dat acceptul pentru audierea unor martori în dosarul Rompetrol, redeschis în trombă, chiar pe teritoriul american, în interiorul Ambasadei României din Washington. Declaraţiile acestora au fost folosite în probarea fraudării Statului Român prin încasarea ilegală, de către holdingul lui Patriciu, a creanţei din Libia. Informaţiile atestă faptul că un al doilea scop al vizitelor repetate ale lui Alexandr Kondyakov în România, poate chiar mai important decît cel de natură economică, a fost cel de natură militară. Generalul GRU urmărea să ia pulsul vechii reţele a spionajului militar rus, pentru că România nu este numai o miză economică, ci şi una militară de mare importanţă strategică, deoarece bazele americane instalate în ţara noastră vor închide o linie care va „îndigui” avanpostul rusesc. România poate fi comparată cu un portavion fix, de pe care vor putea fi lansate atacuri pe o rază care se întinde din Caucaz pînă la Munţii Iranului. De aceea GRU, cu o inserţie mult mai puternică decît KGB în spaţiul românesc, vizează reactivarea cît mai multor cadre recrutate în perioada anilor ‘60 în timpul stagiilor de pregătire la Academiile sovietice, căci acestea au condus mari unităţi şi au avut în legătură un număr important de ofiţeri din sistem. Ulterior, GRU şi-a îmbogăţit, în anii ‘80, structura informativă şi a agenţilor de influenţă prin preluarea „dizidenţilor”, „creşterea” acestora şi plasarea lor în spaţiul politic, după 1989. În aceste condiţii, pentru a-şi proteja interesele militare, este posibil ca Moscova să întindă o „mînă” energetică Executivului de la Bucureşti, cu condiţia să obţină imunitate pentru oamenii săi. Conştiinţa înaltului sprijin de care beneficiază i-a permis lui Dinu Patriciu să înfrunte şi chiar să sfideze acuzele de trădare politică provocate de dezvăluirile apărute în presă cu privire la sponsorizările masive făcute în campania din 2004 către PSD, aproape 2 miliarde de lei, conform propriilor declaraţii.